Prima pagină > Trekking > Cele doua tentative de a urca vf. Moldoveanu in 2010

Cele doua tentative de a urca vf. Moldoveanu in 2010

Am zis sa scriu ceva despre asta, ca ma iau cu altele si n-o sa mai am chef de scris. Si cateva concluzii, sa nu uit pana la anul cand o sa incerc iar. Asadar au fost doua tentative, una in ianuarie si una recent. Ambele s-au intamplat pe traseul de pe valea Sambetei, si ambele au esuat in Fereastra mare a Sambetei. Prima din cauza zapezii foarte mari, a doua din cauza vremii, care s-a schimbat brusc la venirea noptii. Daca la prima pot spune ca nu reauseam sa urcam in ziua aia prea mult -am ajuns la 1900m- a doua tentativa putea sa aibe sanse de reusita. Ce s-a intamplat acum? Prima greseala a fost ca am plecat prea de jos. Se prefigura o zi grea, insa ne-am facut-o si mai grea dupa 3h de mers de la complex la cabana Sambata. Astfel ca dupa realimentare si umplerea termosului cu ceai am iesit din cabana la ora 13. Cu toate ca am mers foarte bine pana la indicatorul de o ora pana sus ceva s-a intamplat totusi in partea a doua, adica dupa ora 15. De aici cel putin pe mine m-au cam lasat puterile pentru o ora, nu-mi aduc foarte clar aminte de ce. Probabil deshidratarea si lipsa antrenamentului aici au inceput sa conteze. Motorul acestui urcus a fost indianultalpaiute, care nu e doar iute ci si puternic am vazut. Indianul a trecut in fata de la 1800m de unde zapada a inceput sa fie mai mare si eu nu am mai facut fata. La un moment dat mi-am schimbat bluza de corp si am pus un polartec 200 direct pe piele, pentru ca alta bluza de corp nu aveam pregatita. In aceeasi pauza am mancat si am baut ceai. Imediat m-a luat cu frig la maini, insa mi-a trecut in juma de ora, deci a fost ok. De aici psihic m-am simtit bine, insa lucrurile nu mai erau deloc roze: era clar ca ne prinde noaptea pe traseu si in plus la piciorul stang incepeam sa simt crampe; insa le controlam oarecum fara probleme si nu eram ingrijorat. La toate astea se adauga faptul ca nu stiam cu siguranta unde e refugiul, iar vizibilitatea era in suferinta!  De la 2100m in sus a inceput cu adevarat aventura.  Mi-am inchis geaca bine, mi-am pus cagula si mi-am tras manusile astfel ca mi-am acoperit ceasul, care  nu mi-a mai fost de ajutor.  Problema era zapada, care incepea sa fie mare, asa ca nu puteam merge sub nicio forma drept, cautam zone cu zapada mai mica, deviind serios din poteca. Nu am realizat cat de important era sa avem directia buna, pentru ca eram sigur ca urcam pe traseul corect. Inaintarea devenise o problema serioasa, frigul s-a intetit si am intrat in noapte repede. A inceput vantul, ceea ce nu anunta nimic bun. Incercam sa tinem traseul, dar asta a devenit cu adevarat dificil cu fiecare metru urcat. Cu toate ca aveam 5-6 metri intre noi nu ne auzeam prea bine, iar lumina frontalelor nu ajungea deloc departe. Cand am hotarat sa-mi dau manusa la o parte sa vad la ce altitudine suntem era deja un pic prea tarziu: eram la 2250m si nu se vedea deloc iesirea din Fereastra Mare(e cam la 2280). Am luat-o asadar in sud, deoarece busola mi-a indicat ca suntem aiurea. Practic din cauza viscolului am urcat mult in dreapta, pierzandu-ne complet orientarea. Incepusem deja sa-mi pun problema ca nu e bine sa continuam, asa ca l-am intrebat pe talpaiute daca se simte bine. Raspunsul acestuia „Da, ma simt ca nou, tu nu ?” a fost determinant in continuarea ascensiunii, el era oricum cel care decidea daca trecem sau nu mai departe.

S-a facut ora 18, noi fiind in viscol pe un versant gresit, avand deja cam 10h de mers, eu  cu 17 kg in spate, iar indianul cu 20 kg !! Zapada nu mai era asa mare aici si era clar ca mirosim deja inaltimile Fagarasului.  Indianul o ia inainte cam 10m dif. nivel si intra intr-o zona din care speram sa vedem o iesire in creasta. Esec total…nu se poate iesi pe acolo. Ceasul imi arata 2300m altitudine, asa ca trebuie sa facem stanga pe curba de nivel si sa iesim in Fereastra…asta era un plan care parea fesabil. Indianu imi zice sa nu urc, ca nu are sens, asa ca o luam inapoi amandoi. Moment in care realizez ca nu pot sa cobor folosindu-ma de bete. Dupa ce cad pe o portiune aparent periculoasa realizez ca nu e de joaca. „Scoate pioletul”, striga el. Da, insa nu e usor, panta e asa mare incat abia pot sa ma stabilizez, iar intoarcerea cu rucsac in spate imi provoaca mari emotii. Intre timp, dupa ce am iesit din zapada mare umblam pe o portiune in care talpa vibram nu are ce face: ierburi inghetate!  Problemele nu sunt mari, insa o neatentie nu-si are locul aici. Infig cu nadejde bocanci intr-o portiune de zapada sigura si-mi scot pioletul, iar strangerea betelor imi iese mai bine decat de obicei. Sunt iarasi in regula, acum ma simt mai stapan pe mine avand cu ce sa ma opresc la nevoie dintr-o eventuala cadere. Nu agreez insa mersul direct in jos pe aceasta portiune, e clar ca panta prea mare imi face probleme. „E prea mare panta pentru mine”, ii strig eu. „Nu e asa mare!”, ma incurajeaza el. „Pentru tehnica mea de coborare 50 de grade  e cam mult sa stii…”. „OK, mergi in dreapta, acolo e mai mica”. Caut o zona cu zapada mai mare in care sa calc in siguranta, si, dupa ceva pasi nesiguri am din nou genunchii in zapada. Crampele insa nu-mi mai dau pace, asa ca orice iesire din zapada e urmata de un icnet scurt; risc sa-mi blochez piciorul stang. Adrenalina e maxima si orice alta problema nu mai exista in acest moment, frigul, viscolul sau oboseala sunt in plan secund. Indianul se misca fara probleme, e deja mai jos de mine si-mi ghideaza coborarea. Nu avem alt scop decat sa gasim naibii traseul, deja suntem hotarati sa nu mai incercam o alta urcare in creasta pentru observatie. Mergem 30 de minute pe curba de nivel usor in coborare, deoarece eu nu pot sa mentin linia in locurile cu zapada mai mare. Convenim ca nu e bine sa mai incercam altceva pana nu iesim in traseu, plus ca vremea pare ca se calmeaza. Moralul inca e bun, iar conversatia scurta si eficienta.

Coboram constant insa fara sa pierdem mult in altitudine, pandim in dreapta spre posibilii stalpi indicatori. Deja se vede mult mai bine si ne orientam fara mari probleme. Vestea gasirii traseului o da tot indianul, indicandu-mi sa luminez puternic intr-o anumita directie. Intr-adevar, de vede destul de bine un colt de stanca vopsit, asa ca ne oprim sa ne calculam sansele de a ajunge cu bine la refugiu. Cu toate ca ma simt inca bine, nu-mi pot asuma riscul sa urc, chiar daca  se vede creasta la 25-20m distanta. Stim ca portinea finala va fi dificila si nu prea mai avem incredere ca gasim usor refugiul mult ravnit. E clar ca decizia e una singura: coboram!  Oricare altceva era deja hazard, suntem oricum la limita cu resursele fizice si nu ne mai permitem alta eroare. Nu e deloc o decizie usoara sa renunti la 30 de metri de creasta…sunt foarte multumit ca am facut asta fara nicio remuscare. Coborarea incepe usor deoarece suntem in nameti  si scot greu piciorul stang din zapada, norocul meu ca indianul imi face urme. Pastram o dispozitie excelenta si curand ajungem in zona sigura, dupa un bolovan suficient  de mare cat sa ne apere de vant. Ne realimentam si bem ultima gura de ceai cald -da, mai aveam inca ceai  la noi! – apoi o sun pe Irina sa-i spun ca suntem in siguranta si ca ne retragem la cabana. Conversatia se intrerupe de cateva ori din cauza bateriei telefonului care era inghetata, insa am reusit sa-i comunic esentialul. Dupa 2h am ajuns la cabana, insa drumul nu a fost deloc usor si mi s-a parut foarte lung, plus ca intre 2000m si 1800m crampele nu mi-au dat pace. La ora 21:25 am ajuns la cabana Sambata, unde am incheiat cea mai frumoasa zi din viata mea pe munte.

E clar ca e dificil de ajuns in creasta cu bagaj greu, insa am fi putut s-o facem daca lucrurile ar fi stat putin altfel. La urmatoarea incercare va trebui sa fim mai organizati. Normal ca trebuie sa ai noroc de vreme buna si zapada sa nu fie foarte mare sau sa fie inghetata tun. La noi lucrurile nu au stat rau pana s-a stricat vremea, si de acolo a inceput sa conteze orice neajuns. La mine in mod clar lipsa iesirilor pregatitoare si conditia fizica precara s-au vazut. Nu am putut compensa muntele cu sala; cu toate astea am mers peste 13h pe traseu fara sa-mi dau sufletul si nu am terminat tura in genunchi. Moralul echipierilor a fost excelent tot drumul, asta inseamna cu adevarat un punct forte. Am simtit langa mine un caracter puternic si nu am vrut sa dezamagesc. Ca bagaj, am reusit sa iau cam tot echipamentul de care aveam nevoie in 17 kg si asta iarasi e un lucru foarte bun. Decizia de a ne intoarce a fost luata in mod coerent, nu la disperare, si asta va conta la urmatoarea incercare de a ajunge in creasta. Vremea ne-a impins de la spate pana la ora 15, apoi ne-a lovit pe neasteptate, in ciuda prognozelor. Ba mai mult, de a doua zi s-a stricat cu totul, deci nu aveam ce cauta spre Moldoveanu in niciun caz in weekendul respectiv. Consider ca m-am comportat asadar peste nivelul meu in aceasta iesire, insa daca imi va folosi sau nu aceasta experienta vom vedea in 2011, cand probabil vom mai avea ceva tentative de a urca vf Moldoveanu iarna. Pana atunci, cum zice indianul, va salut piticilor pe toti.

PS :  S-ar putea sa va placa

Anunțuri
Categorii:Trekking
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s